Mă simt ca Don Quijote în lupta sa cu morile de vânt când răspund la comentariile cu ură aici sau pe Facebook (cu ură profunda chiar) și care sunt îndreptate spre anumite branduri de origine românească, indiferent că au fundament sau nu, sau dreptatea e undeva la mijloc.
Cert e că m-am gândit de multe ori de unde acest "hate", această ură, ce se manifestă în cazul unor cititori prin comentarii în stil "hopa-mitică", cu venin, imediat ce apare un articol sau review despre un produs ce are alăturat brandul autohton.
Nu, nu vă acuz! Ar fi aiurea să o fac! Aiurea deoarece un sâmbure de adevăr, o neplăcere, cu siguranţă există pe undeva. Cred însă cu tărie că nu e numai atât! Aici e vorba de ceva mult mai profund, ceva ce ni se trage din neîncredrea pe care majoritatea dintre noi am dezvoltat-o faţă de tot ceea ce e românesc, de tot ceea ce e România.
Neîncrederea începe cu clasa politică, în care ne-am pierdut speranţa, continuă cu sportul (vezi naţională de fotbal) - mici excepţii în tenis, deşi cu mare neîncredere privim şi evoluţia lui Halep şi cunosc şi persoane care jubilează la nereuşitele ei, mândri fiind că a câştigat neîncredere proprie în detrimentul performanţei.
Avem de asemenea neîncrederea în învăţământ, în poliţie, în armată, în biserică, în justiţie, poate cu excepţia #rezist, care şi ea pare mai degrabă un val de hipstereală, că "e cool" să ieşi cu lanterna telefonului aprinsă în Victoriei și să bagi un selfie cu mulțimea. Plictiseala a venit însă repede... Vorba noastră: toate minunile ţin 3 zile.
Concluzia mea e că suntem sătui, sătui de noi. Am învățat să fim așa și aplicăm cu succes cele învățate (din păcate).
